
Dacă ţi-ai propus să citeşti Biblia în întregime, o poţi face într-un singur an după programul de mai sus.
Când eşti la răscruce, Isus să-ţi fie unicul ţel. Când lumea nu stie unde s-apuce, Alege Viaţa, alege-L pe El.
Dacă am adopta o altă atitudine în fiecare zi, aceea de a trăi pentru Dumnezeu, de a munci pentru că Dumnezeu ne-a poruncit să o facem şi nu pentru a încerca să preluăm controlul vietii noastre, crezând că singuri, prin munca noastră ne putem ameliora viaţa, atunci nu am mai ajunge seara acasă prea obosiţi pentru a mai citi din Cuvântul lui Dumnezeu sau pentru a mai căuta părtăşia cu El în rugăciune. Dimpotrivă, atunci când scopul nostru este de a trăi pentru Dumnezeu, găsim plăcere în rugăciune şi în meditaţie la voia Lui, căutăm tot mai mult să fim într-o relaţie cât mai strânsă cu Creatorul nostru şi în consecinţă, găsim timp pentru El.
Dacă neglijăm relaţia noastră cu Dumnezeu pentru interesele personale, trebuie să ne punem întrebarea dacă inimile noastre sunt cu adevărat animate de dorul acesta de a trăi pentru El.
Haideţi să încetăm să mai trăim într-un minuscul univers în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu şi să incepem să vedem măreţia planului Său pentru vieţile noastre. Haideţi ca, în fiecare zi, să-L adorăm pe Dumnezeul nostru prin tot ceea ce facem, să nu mai trăim pentru noi înşine ci pentru slava Lui, iar El va binecuvânta munca noastră mai mult decât am putea noi cere.




Te trezeşti că încă o dată e duminică aşa că, din reflex, mergi la biserică, din reflex paşii te duc la biserica la care te-ai obişnuit chiar dacă, o dată ajuns acolo nu găseşti nimic altceva decât reflex. Îl vezi pe Păstorescu Reflexivici la anvon şi deja ştii că o să vorbească de batic, televizor, cravată sau bătutul din palme la programul tinerilor pentru că el însuşi urcă la anvon doar din reflex şi nu-i capabil să-ţi zdruncine deloc închinarea fără de cuget, de frică să nu piardă contribuţia ta reflexivă la colecta duminicală aşa că îţi cântă pe struna conştiinţei adormite şi în mod tragic tu continui să te rogi din reflex, cânţi din reflex, te închini din reflex şi trăieşti drama unui creştinism purtat pe drugii pasivităţii şi ai lipsei de acţiune pentru că nu te interesează să scormoneşti în profunzimea lucrurilor, să ajungi la esenţă, ci te mulţumeşti să netezeşti scoarţa comodităţii groasă cât banchiza polară.
Crusta tradiţiei creştine s-a ingroşat milenar şi peste sărbătoarea naşterii Mântuitorului nostru. Cârnaţi afumaţi, sarmale cu smântână, prăjituri pline de colesterol, colinzi tradiţionale cântate lăutăreşte cu sticla de murfatlar bine ridicată, vizite îmbuibătoare urmate de spitalizări de urgenţă şi evident groaza în şeptelul de porcine, iată, în mare atmosfera declanşată de sărbătoarea celei mai importante naşteri din istoria omenirii.
Ştefan Hruşcă are în repertoriul lui o colindă ce spune: „Scoală gazdă din pătuţ...” şi de fiecare dată când o aud îmi imaginez un om foarte plictisit, tolănit intr-un fotoliu în faţa unui foc îmbietor la trândăveală şi foarte deranjat de tulburarea pe care i-o face sosirea colindătorilor care vestesc naşterea lui Cristos. Acum când se apropie vremea colinzilor ar fi bine să te scuturi puţin din obişnuinţa cu care întâmpini această sărbătoare şi să te laşi tulburat de întrebarea: ce trebuie să însemne, în mod concret, naşterea lui Isus?
Dacă ai intrat în sfera banalului şi a reflexului condiţionat, fie ca această întrebare să te motiveze ca să te ridici din „pătuţul” în care te-a încleştat nepăsarea şi să laşi ca Isus să renască în inima ta. Te aşteaptă, cu El, o viaţă adevărată, ieşită din obişnuit, o închinare plină de conţinut, un creştinism incisiv şi contagios.
Doamne vino! Amin!

Dacă i-am cauta vreo asemănare în realizările omeneşti ar trebui să-l comparăm cu un uriaş complex telefonic. Dintr-un sector central (creierul cu milionale lui de celule) milioane de căi de comunicare se îndreaptă spre fiecare dintre organele motoare, şi dincolo de ele până la nivelul pielii unde se răsfiră încă o dată pentru a forma o vastă reţea terminală.
Orice gând elaborat în creier poate produce impulsuri care sunt dirijate apoi corect pe trasee nervoase înspre orice zonă a organismului. Şi invers, orice senzaţie sau stimul primit din partea mediului înconjurator este colectat şi transmis instantaneu pe aceleasi trasee nervoase înspre “analizatorul” central. Un continuu dute-vino într-un sistem de decizie-comunicare-informare perfect elaborat.
În afara creierului şi a măduvei spinării care constituie sistemul nervos central mai există şi sistemul nervos autonom (reflex), numit şi al “vieţii vegetative” compus în esenţă din fibre nervoase situate de-alungul coloanei vertebrale. Acesta comandă activităţile spontane ale organelor interne, ale vaselor şi glandelor şi influenţează de asemenea şi metabolismul, circulaţia şi respiraţia.
În realitate, cele doua sisteme nervoase, sunt strâns legate între ele şi deci interdependente. Toate funcţiile de ordin fizic depind în mare măsură de evoluţia şi condiţia stării noastre psihologice.
Cu adevărat o operă de artă unică! Rămânem muţi de admiraţie în faţa acestei minunăţii, pe care n-o putem nici cuprinde, nici stăpâni şi exclamăm odată cu psalmistul David: “Te laud ca sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletel meu lucrul acesta” (Psalm 139:14).
Este de la sine înţeles că un ansamblu atât de complex reacţionează cu maximum de sensibilitate faţă de tot, inclusiv şi faţă de ceea ce îi dăunează. Nervii pot fi obosiţi nu numai printr-o suprasolicitare psihică sau intelectuală, nu numai printr-o supraexcitare datorată consumului de alcool sau tutun, ci şi prin tulburări de ordin lăuntric, prin tensiuni psihologice nesănătoase - în special atunci când omul este stăpânit de resentimente sau temeri.
Duşmanul ereditar al omului, ne’mpăcatul şi ne’nduplecatul satan, ştie şi el toate acestea şi de aceea unele dintre atacurile sale preferate sunt îndreptate asupra sistemului nostru nervos. “El joacă pe nervii noştri ca pe clapele unui pian”. Pe un instrument atât de sensibil, pregătit de Dumnezeu pentru armonii şi partituri cereşti, el reuşeşte adesea să producă disonanţe devastatoare.
Trebuie să ne păzim pe noi înşine şi să-i acordăm sistemului nostru nervos cea mai mare atenţie de care suntem în stare. Dumnezeu ne-a încredinţat un instrument cu o fineţe extraordinară, iar noi avem obligaţia să-l păstrăm in cea mai bună stare şi să-l ferim de ceea ce îi poate provoca prejudicii. Nu putem face orice cu nervii noştri! Şi ei sunt proprietatea lui Dumnezeu de care într-o zi vom da socoteală. ..
Când bucuria invadează inima, nervii încep să se refacă, chiar dacă timpul şi mediul înconjurator a rămas acelaşi. Bine’nţeles că cel care traieşte mereu sub tensiunea îngrijorărilor şi a nesiguranţei, care se tulbură şi se enervează mereu, care lucrează totdeauna sub presiune, nu va fi în stare sa surâdă prea uşor şi nu va ajunge lesne la relaxarea sistemului sau nervos. Dar, dacă evocarea gândurilor plăcute este esenţială atunci când vrem să exersăm surâsul, dintre toţi oamenii din lume, creştinul este cel mai în măsură să procure nervilor săi relaxarea mult dorită. Numai el poate fi mulţumit cu orice şi poate vedea dincolo de toate aparenţele ostile mâna Dumnezeului care îl iubeşte şi care face ca “toate lucrurile să lucreze înspre binele celor ce-L iubesc”. Numai el se poate bucura de toate lucrurile, chiar şi de cele ne’nsemnate: de o floare, de o pasare, căci el le priveşte drept creaturi ale lui Dumnezeu, făcute pentru desfătarea lui. Şi tot numai el se poate ruga fără încetare (1 Tesal. 5:16-18).
Să ştii ca eşti un copil al lui Dumnezeu, numai atât şi ce motiv serios de bucurie! În această “bucurie a Domnului” stă “tăria noastră” (Neemia 8:10) căci Dumnezeu nu-şi uită copiii, ci îi călăuzeşte pe calea cea bună.
Să încredinţăm Domnului nervii noştri. Atunci ei vor fi în afară de orice pericol. Chiar şi nervii slăbiţi vor primi iarăşi putere şi vor fi păziţi de alte atacuri ale celui rău.
Anca Dragota



Când Albert Einstein a publicat „teoria relativităţii", acest eveniment a lovit lumea învăţaţilor ca o bombă. Concluzia practică a acestei teorii era că legile naturii din mecanica clasică aveau doar valabilitate „relativă", şi anume numai în condiţiile care se găsesc în mod normal în natură. Pentru domeniul molecular sau chiar şi pentru univers au valabilitate alte legi, afirma Einstein. Mulţi oameni de ştiinţă n-au vrut să accepte acest lucru, dar până la urmă au fost nevoiţi să recunoască argumentele clare ale lui Einstein şi să gândească altfel.
Constatarea Cuvântului lui Dumnezeu, că omul este rău de la naştere, pare de necrezut multora. Biblia arată clar că omul este incapabil să corespundă cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu. Dovada este istoria de mii de ani a omenirii. Potopul este punctul de plecare al acestor argumente. Dumnezeu a salvat pe Noe şi familia sa. Dar urmaşii lui s-au ridicat împotriva iui Dumnezeu zidind turnul din Babei. Dumnezeu a dat oamenilor o altă şansă. El a ales un popor, i-a făcut cunoscut prin lege cerinţele Sale şi i-a oferit o favoare deosebită. Rezultatul a fost la fel ca la păgâni: Israel a căzut în idolatrie.
„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum." Coloseni1.21
„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege" (Galateni 4.4). Isus Hristos, „Fiul Omului", a venit pe acest pământ şi S-a supus de bunăvoie cerinţelor pe care nici un om nu Ie-a putut îndeplini. Deşi era Dumnezeu, a învăţat ascultarea, iar aceasta a însemnat pentru El suferinţă. Oamenii între care a trăit, s-au simţit condamnaţi prin viaţa Sa sfântă, închinată lui Dumnezeu, şi L-au urât. Ei au strigat: „Nu vrem ca omul acesta să împărătească peste noi" (Luca 19.14). Astfel, iudeii şi păgânii L-au pus pe cruce pe singurul Om drept de pe acest pământ.
Crucea de pe Golgota dovedeşte că omul este păcătos. Dar Dumnezeu a folosit tocmai moartea lui Hristos pentru a arăta că iubeşte păcătosul. Dumnezeu a ştiut dinainte că suntem pierduţi. Când oamenii din acel timp au strigat Celui răstignit: „Coboară-Te de pe cruce!", El ar fi putut să coboare de pe cruce. Dar El a vrut să ia asupra Sa judecata păcătoşilor, pentru ca duşmanii lui Dumnezeu să poată fi salvaţi. Ceea ce L-a dus la cruce a fost dragostea. Jertfa lui Hristos este temelia prin care oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu, recunoscându-şi vina, pot fi împăcaţi cu El. - Nu însetează sufletul tău după această veste bună?
Cauta
in
dupa