În luna august orăşelul meu îşi schimbă ritmul. Devine agitat, aerul e irespirabil, terasele sunt pline, maşinile claxonează. O invazie a oamenilor ce se întorc acasă.
Au reuşit sau nu la facultate cu plată sau fără plată, gata cu învăţătura, cu tocitul şi privirile mustrătoare ale mamei.
Se întorc şi cei risipiţi prin lume. Afişându-şi o maşină închiriată, mirosind a Occident îşi ascund pălmile crăpate, genunchii făcuţi terci, spinările încovoiate de la căpşuni. Au uitat jignirile şi umilinţele îndurate, banii puţini, autocarele care i-au dus. Mai răsăriţi sunt cei cu cetăţenie. Ei vin cu copiii şi soţia, familii aşezate ce şi-au propus să cheltuiască 1000 de Euro strânşi cu străşnicie de câteva luni.
La mare se duc puţini. Suntem prea departe şi oricum manele sunt peste tot. La munte nu ne ducem pentru că munţii sunt prea aproape. Tot anul îi vedem. Eventual vreo tabără.
Mi-am tot propus de zece ani să-mi iau concediu şi să uit de toate. De fiecare dată apare ceva şi mă opreşte. Ba vreo cununie, ba vreo situaţie neprevăzută şi tot cu ochii în soare rămân.
L-am întrebat pe un frate săptămâna trecută unde se duce în concediu şi m-a privit într-un anume fel de era să mă înşurubez în pământ. ,, Da ce, Isus a avut concediu ?” Scrie în Scriptură că a vrut, înainte să vină femeia canaaneancă la El, să plece undeva singur, dar oamenii au năvălit să le rezolve câte ceva. Adică El a vrut dar nu l-au lăsat alţii, dar chestia asta era prea grea pentru mintea fratelui.
Eu cred că vacanţa este reminiscenţa cerului în noi. Dumnezeu ne-a creat cu o viaţă care să fie o continuă vacanţă. Păcatul a întrerupt-o brutal şi de atunci ne mulţumim cu două săptămâni pe an şi tot nemulţumiţi suntem.
Din septembrie oraşul se goleşte. Şi totul e pustiu şi gol. Pe străzi şi în suflete. Vacanţele pe pământ au un anotimp a lor. Va veni vremea când vom pleca spre veşnica vacanţă.
Au reuşit sau nu la facultate cu plată sau fără plată, gata cu învăţătura, cu tocitul şi privirile mustrătoare ale mamei.
Se întorc şi cei risipiţi prin lume. Afişându-şi o maşină închiriată, mirosind a Occident îşi ascund pălmile crăpate, genunchii făcuţi terci, spinările încovoiate de la căpşuni. Au uitat jignirile şi umilinţele îndurate, banii puţini, autocarele care i-au dus. Mai răsăriţi sunt cei cu cetăţenie. Ei vin cu copiii şi soţia, familii aşezate ce şi-au propus să cheltuiască 1000 de Euro strânşi cu străşnicie de câteva luni.
La mare se duc puţini. Suntem prea departe şi oricum manele sunt peste tot. La munte nu ne ducem pentru că munţii sunt prea aproape. Tot anul îi vedem. Eventual vreo tabără.
Mi-am tot propus de zece ani să-mi iau concediu şi să uit de toate. De fiecare dată apare ceva şi mă opreşte. Ba vreo cununie, ba vreo situaţie neprevăzută şi tot cu ochii în soare rămân.
L-am întrebat pe un frate săptămâna trecută unde se duce în concediu şi m-a privit într-un anume fel de era să mă înşurubez în pământ. ,, Da ce, Isus a avut concediu ?” Scrie în Scriptură că a vrut, înainte să vină femeia canaaneancă la El, să plece undeva singur, dar oamenii au năvălit să le rezolve câte ceva. Adică El a vrut dar nu l-au lăsat alţii, dar chestia asta era prea grea pentru mintea fratelui.
Eu cred că vacanţa este reminiscenţa cerului în noi. Dumnezeu ne-a creat cu o viaţă care să fie o continuă vacanţă. Păcatul a întrerupt-o brutal şi de atunci ne mulţumim cu două săptămâni pe an şi tot nemulţumiţi suntem.
Din septembrie oraşul se goleşte. Şi totul e pustiu şi gol. Pe străzi şi în suflete. Vacanţele pe pământ au un anotimp a lor. Va veni vremea când vom pleca spre veşnica vacanţă.
Vladimir Pustan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu